A venit si momentul mult asteptat: facturarea.
Era semnul ca cineva chiar ma luase in serios. Ca toata joaca mea de-a compania din aceste luni avea si rezultate.
Dar nu puteam sa facturez pana cand nu aveam contractul semnat. Si doar conform contractului, puteam efectiv sa emit documentul.
Munceam, munceam si nimic concret pana in punctul asta, dupa mai bine de o luna. Aveam doar 125 de lei in contul de firma, cat mai ramasesera din capitalul social, dupa taxele initiale ale bancii. Tot ce cheltuiam, plateam din contul personal. Contabilul imi explicase ca se pot considera bani imprumutati si ca ulterior ii voi putea recupera.
Stiam ca pot sa am incredere, ca toate semnele sunt bune si ca ingrijorarea aceasta nu are nicio urma de logica. Dar cum ii poti spune unui om flamand ca trebuie sa aiba rabdare, ca va veni, poate, si friptura aia de miel, savuroasa la care viseaza? Nu reuseam sa ma stapanesc deloc emotional si aveam inca foarte multa munca de facut. Mai mult, tindeam sa amplific orice lucru mic si sa am cosmaruri cu scenarii intregi.
Au fost cateva zile in care nu am mai dat efectiv de Radu. Obisnuia sa imi transmita un status la fiecare final de saptamana, dar vineri nu primisem nimic. De obicei imi scria si in week-end; de data asta nici nu mi-a raspuns. Nimic nici luni, nici marti. Innebuneam. Daca si-a dat seama ca am muncit doar eu? Daca am facut ceva rau? Daca ma considera un impostor? Daca nu vom semna si am pierdut degeaba tot acest timp?
Intr-o noapte am avut un somn profund de 10 ore. Actiunea era atat de intensa in vis, incat voiam sa raman acolo pana cand se finalizeaza procedurile.
Marti seara m-a sunat.
Si-a cerut scuze. Durase atat de mult partea contractuala, pentru ca semnau trei persoane: Legal-ul, Directorul financiar si CEO-ul. Conform politicii lor interne. Si cum era perioada concediilor, a trebuit sa astepte cate o saptamana pentru fiecare semnatura. Cand a venit unul din concediu, a intrat celalalt. Iar CEO-ul, fiind mereu plecat, a avut contractul neatins pe birou, cateva saptamani.
Acum era gata. Ma intreba unde sa il trimita.
I-am zis la sediul social din contract, ca sa fiu sigur ca ajunge direct la mine. Nu exista alta varianta reala, oricum. Radu stia ca aveam birou. Eu lucram din bucatarie, de la adresa din contract, intr-adevar.
A fost bucurie mare atunci cand a ajuns curierul. I-am strans mana puternic si i-am dat o bere. I-am spus ca am devenit tatic. M-a felicitat. Eram ”taticul contractului”. Aveam in maini prima mea reusita concreta, pe care o puteam vedea negru pe alb. Semnatura mea dansa țanțosă langa semnatura unui mare antreprenor.
Reusisem ceva. Castigasem un client important in detrimentul unei companii mari si cu echipa foarte puternica. Pentru ei ar fi fost o simpla suma adaugata la o cifra de afaceri deja mare. Si din ea, probabil un comision pentru oamenii de vanzari.
Pentru mine, era totul.
Totul ca sunt inca bun, pentru ca nu ma mai lauda nimeni.
Totul ca trebuie sa am incredere in mine, pentru ca ma cam pierdusem dupa intalnirile cu clientii anteriori.
Totul ca am facut o alegere buna, pentru ca de fiecare data cand ma uitam in cont, operatiile erau doar cu minus.
Totul ca trebuie sa continui si sa fiu perseverent, pentru ca aveam multe dimineti in care ma trezeam dezorientat dupa acele nopti pline de cosmaruri.
Intre timp, am trimis si factura pentru plata.
O singura data mai avusesem ocazia sa emit o factura. Pe vremea aceea, acum multi ani, se folosea un sistem sofisticat, integrat cu o alta aplicatie si mi-a luat ceva sa indeplinesc actiunea. Am fost ghidat de o colega prin telefon, ea uitase sa faca asta inainte de a pleca, era urgență iar eu eram inca la birou. De atunci mi-am format parerea ca tot ce tine de partea contabila, este dificil. Adaugand si contabilitatea actuala, concluzia era clara.
In cele din urma, nu a fost atat de complicat.
Probabil ca in toti acesti ani, lucrurile s-au simplificat sau vad eu acum la un raport diferit actiunea in sine.
Contabilul mi-a recomandat o aplicatie de facturare smart, pe care o folosesc mai toate companiile. M-am bucurat sa stiu ca este dezvoltata de un start-up romanesc.
Voi pastra mereu in memorie ziua de 14 august. A fost ziua in care am zburat.
Sunt sigur ca m-am desprins cativa centimetri de la sol si am levitat un timp.
A fost ziua incasarii. In extrasul de cont au aparut, pe la pranz, cei 125 RON, plus frumoasa valoare facturata, aducatoare de sperante.
Nici nu conteaza cati bani au fost, pentru mine era o suma uriasa. Nu o mai primisem asa pana acum, nu stiam ce inseamna si la ce sa o raportez. Singurul punct de reper era fostul meu salariu. Nu era mare diferenta, dar nu conta.
Au urmat si celelalte facturi si am tinut-o asa, pana spre final de an.
Incet, incet, ajunsesem la de cateva ori salariul meu pentru perioada aceea si mi se parea ireal. In toti acesti ani, eu muncisem pentru aceeasi suma fixa, lunara?
Dar ce inseamna banii pana la urma?
Ce imi spun ei mie, dincolo de faptul ca ii pot folosi pentru a cumpara lucruri sau servicii?
Cate lucruri si cate servicii pot sa cumpar?
De cate lucruri si servicii am nevoie? Chiar am nevoie de toate acestea?
Sau alta este de fapt motivatia din spatele a tot ceea ce fac?
Experienta asteptarii succesului mi-a resetat cu totul raspunsurile la aceste intrebari. De fapt, cred ca acum am pornit de la zero nu doar cu raspunsurile, ci am inceput sa pun altfel de intrebari.
Inainte, indiferent de ceea ce faceam, pe 10, in fiecare luna, primeam salariul. Chiar daca fusesem in concediu o saptamana sau doua, sau echipa mea nu avusese cele mai bune rezultate luna anterioara. Daca erau rezultate bune, primeam cu totii bonus. Dar daca nu le aveam, salariul era oricum asigurat.
Tensiunea pe care o simteam acum in asteptarea banilor, nu era despre bani in sine, ci despre ideea de constanta. Cand primeam salariul, aveam aceasta constanta. Ea imi arata ca sunt intr-un platou ca performanta. Performanta nu era undeva anume localizata, dar era mereu peste o linie imaginata de mine, a unei productivitati medii. Pentru ca primeam o recompensa oricum. Deci, prin salariu, eram deja confirmat ca fiind bun.
In momentul in care semnezi un contract de munca, cineva iti pune o stampila pe frunte: ”productiv”. Desi tu nu ai adus nimic deocamdata acelei companii. In unele cazuri, ai timp sa dovedesti in cele trei luni contractuale de proba. In alte cazuri, de-abia dupa sase - opt luni, in functie de cat de creativa este munca ta.
Oare ce logica au avut cei care au stabilit perioada de proba de trei luni? Cel mai probabil, a ramas asa de la revolutia industriala, de cand am primit mostenire majoritatea regulilor de colaborare de astazi. Avea sens in fabrici. Dar cum contorizezi o activitate care este in mare parte creativa? Cum stabilesti cati bani aduce ea unui business? Si cu cat il platesti pe acel om? Pana acum nu m-am intrebat niciodata asta, le luam ca atare.
Dupa toate aceste intrebari, imi dau seama ca trebuie sa imi construiesc alte mecanisme de aparare. As vrea totusi sa nu o iau razna.
Asa ca hotarasc sa scriu in calendar cateva date limita, in care sa imi sarbatoresc succesul.
Deja stiu ca voi avea voi avea venituri oscilante, ca intr-o luna voi factura mai mult si in alta deloc. Sper ca incet, incet, sa ma obisnuiesc cu plusurile si minusurile. Important este sa imi gasesc puterea in perioadele mai putin productive si sa le folosesc optim.
Imi propun sa adun suma facturata si sa fac o medie. Din sase in sase luni, daca aceasta medie este mai mare decat salariul meu anterior, voi considera ca sunt pe drumul cel bun.
Daca voi trece de trei ori salariul meu, imi voi planifica un concediu in Asia.
Am fost mereu fascinat de cultura asiatica si pare o recompensa buna. Sa speram ca voi ajunge si acolo.
Pana atunci, las sperantele si ma intorc la munca.