Mai toata lumea ajunge la birou in jur de ora zece. Sunt si cativa matinali, dar nu dintre cei care au colaborari cu Statele si isi decaleaza de cele mai multe ori programul pentru apelurile tarzii.
Astazi, angajatii de 10 stau cu mine la coada in bucataria companiei, frumos decorata. Probabil ca niciunul nu are timp de dimineata sa mai piarda vreme acasa si pentru cafea, așa ca ne-am format acest obicei al gustului de expresor corporatist scump.
Imediat dupa, incepem meetingurile zilnice, rezolvam problemele aparute si se face ora pranzului.
Aliniati, cu badgurile de recunoastere, asteptam la cantina de langa, intreband care este meniul zilei. Alteori, ne aventuram la food court-ul din mall, unde avem de asteptat serios la cozi. In zilele mai bune, in care cineva vine cu ideea, comandam pizza si alte veganisme la birou si ne relaxam la un biliard.
Apoi alt meeting, alte task-uri, cateva pauze scurte de tigara si multa munca. Uneori 8 ore, alteori 9, 10 sau 11. Sunt zile in care nici nu vad lumina soarelui. Ajung uneori foarte devreme la birou si plec pe intuneric. Nu ma plang. Imi place ceea ce fac si am alaturi de mine oameni la fel de pasionati. Sau poate sunt unele zile de iarna pur si simplu mai scurte.
Astazi insa, nu pot mai mult. Este ora pranzului si nu am stare. Am o zi mai libera, in care mi-am planificat sa fac ceva mai creativ, dar sunt foarte nelinistit. As vrea sa plec de la birou imediat. Imi anunt colegii si managerul ca nu mai pot ramane astazi si ies. Am o relatie foarte buna cu acestia si am norocul unei industrii in care nu trebuie sa pontez venirea si plecarea.
Am avut multe discutii in companie despre ideea de program de lucru, la general.
Aparuta acum 200 de ani, prin revolutia industriala, regula orarului fix a venit atunci cand liniile de asamblare depindeau una de cealalta. Daca domnul Gica intarzia 30 de minute pentru ca s-a trezit mai tarziu si el se ocupa strict de lipitul talpilor unei cizme, cel mai probabil ii intarzia si pe cei care puneau apoi sireturile si tot asa. Avea astfel logica sa fie toti prezenti in acelasi timp in fabrica. Mai tarziu, programul fix a fost imbratisat in toate activitatile noastre, de la orarul elevilor, la spitale si magazine.
Pana si curierul vine sa iti aduca mobila in timpul programului sau de lucru, care, surpriza, coincide cu al tau.
” Presupun ca puteti lasa canapeaua direct in curte, va rog. Am lasat poarta deschisa. Va semnez virtual de predare-primire, imediat ce verific pe camere ca ati depus coletul. Sper totusi sa nu ploua pana revin eu acasa.” Plecarea mea de astazi este o exceptie. In general, si eu pledez pentru anumite ore in care sa fie toata lumea la birou. Poate nu este nevoie neaparat de cele 8 de munca, dar cel putin 6 ore, cred ca trebuie sa fie comune. Mi s-a intamplat sa am nevoie urgent de o informatie si sa nu gasesc la birou omul care o avea. Am pierdut timp sa dau un telefon, nu mi-a raspuns initial, a revenit. Eram la bucatarie, nu am auzit telefonul. Am sunat inapoi. Cativa pasi in cateva minute pentru un amănunt simplu, pe care il puteam obtine dansand cu scaunul rotativ la doua birouri distanta.
Cei care au inventat articolul cu intervalul de munca din contract, ne-au facut de fapt o favoare. Au luat o decizie in locul nostru si ne obliga sa o respectam. Avem nevoie de anumite deprinderi comune.
Oricum, mai toate alegerile pe care le facem zilnic ne dau impresia ca sunt rezultate ale unui proces decizional propriu. In realitate, sunt doar deprinderi. Chiar si atunci cand o obisnuinta este izolata, repetand-o, cu timpul, ea devine tot o deprindere. Felurile de mancare pe care le comandam, exercitiile fizice de la sala, modul in care cheltuim sau economisim sau cum ne organizam in fiecare zi sarcinile de la birou. Toate au un impact foarte mare asupra noastra si devin parte din ceea ce suntem.
Pe langa faptul ca noi suntem de fapt rutina noastra zilnica, acest lucru are si o alta insemnatate.
Deprinderile iau nastere pentru a ne ajuta. Ele cauta modalitati de a economisi efortul pe care creierul nostru il depune. Daca in fiecare zi ar trebui sa ne gandim la noi moduri de a ne imbraca, de a ne face cafeaua, de a deschide emailurile sau orice alt lucru pe care il facem automat, creierul nostru ar fi coplesit de detaliile vietii cotidiene. El nu ar mai functiona corect si nu ar mai avea energie si pentru a raspunde la un email anume, pentru a inventa un algoritm nou sau pentru a extrage un raport necesar dintr-o lista cu mii de linii de informatii.
Asa se intampla de obicei cu orice regula deja stabilita. De aceea inventam proceduri organizationale si cautam sa automatizam multe dintre actiunile din companie. Lucrurile complexe necesita creativitate si creierul nostru nu are suficiente resurse pentru a fi creativi si a lua decizii noi in fiecare secunda.
Chiar daca fac proceduri, pledez pentru munca de la birou si imi plac regulile, astazi ma opun total la tot ceea ce am creat, luat de bun si incercat sa ii conving si pe altii. La naiba cu programul fix de munca, am plecat acasa in mijlocul zilei!
In drum spre casa, hotarasc sa ma opresc in parc. Spatiile deschise si aerul proaspat m-au ajutat mereu sa vad realitatea si din alte unghiuri. Zabovesc la locul de joaca destinat copiilor. Sunt tânci de toate varstele si cu tot felul de reguli de joc. Daca vrei sa cunosti personalitatile maturilor de maine, du-te in parc si analizeaza felul in care comunica si inteleg cei mici, jocul. Sunt copii care impart leaganul cu ceilalti, se leagana de cateva ori si lasa loc si altora, copii care plang atunci cand nu le dai imediat masina pe care si-o doresc, chiar daca este a unui alt baietel. Mai sunt si cei care nu comenteaza atunci cand nu le este cedat randul si incep pur si simplu sa se joace in nisip, fara alte unelte. Reusesc sa atraga alaturi de ei si alti copii, care renunta la tot si construiesc cu mainile goale, dupa regulile primului venit.
Am automatizat atat de multe procese, am ajuns sa cunosc atat de bine personalitatile clientilor si colegilor mei cu care negociez zilnic, incat proiectele incep si se finalizeaza, fara ca eu sa mai simt vreo satisfactie. Este ca si cum as avea toate jucatiile din lume, toti copiii de la locul de joaca, dar trebuie sa ne jucam doar un anumit joc, cu reguli stabilite de altcineva. Si acea persoana pare multumita astazi, dar maine vrea altceva. Daramam tot si o luam de la capat. Zi si noapte. Aproape ca ne zidim sufletele pentru castelul altora.
Daca as avea de ales, as prefera sa ma joc in nisip. Am chef sa construiesc un alt castel, sa fiu eu cel care alege dimensiunea lui, unde sa aiba gardurile, cate camere si cat de multa lumina sa intre. Nu stiu daca as crea o arhitectura corecta, daca fundatia ar sustine toate fanteziile mele, dar parca mi-as asuma si o prabusire.
Cand eram copii, aveam mai multa libertate. De ce a trebuit sa respectam atat de multe reguli de atunci? Sa intram intr-un sistem de invatamant unde invatam doar din anumite carti. Sa urmam facultati care ne invata cum sa lucram pentru altii si mai putin cum sa construim propriile companii. Sa respectam regulile altora, dar nu neaparat si sa stim cum si de ce le-au creat.
Nu am niciodata timp sa imi pun alte intrebari. Intru mereu in rutina. Este comod.
Dar astazi, nu cred ca sunt un angajat ideal.