In urmatoarea zi, aveam intrevedere unu la unu cu managerul. Andrei este un tip de nota 10.
Ne-am dus in sala noastra preferata de sedinte, decorata in stil indian si ne-am asezat direct pe jos. Dupa discutia despre rezultate, obiective si normalele cifre, ne-a mai ramas timp si am lasat pur si simplu cuvintele sa curga.
Fara sa imi planific ceva inainte, i-am spus ca este foarte posibil sa renunt la job si sa incep ceva, orice, de unul singur. A zambit. Mi-a spus ca se astepta la asta si ca, mai mult, si el se gandeste sa faca acest pas. Probabil ca vine un moment in viata fiecarui om cu peste 10 ani de munca in companii, cand vrea sa incerce si calea antreprenoriala, poate chiar in paralel cu jobul. Sau sa renunte pur si simplu la confortul unui salariu si sa fie pe cont propriu. Am mai avut colegi care au incercat tot felul de modele, unii au revenit in echipe dupa cateva luni de nebunie, altii sunt inca pe pozitii.
M-a intrebat cand. Habar n-aveam ce sa-i raspund. Nu ma gandisem la nimic concret, dar i-am spus ca il voi anunta cu 3 luni inainte de plecare, pentru a lasa lucrurile in ordine.
Pe Andrei l-am cunoscut mai bine atunci cand mi-a propus sa coordonez o echipa intreaga. Ne-a fost greu la inceput, mai ales la partea de comunicare. Efectiv discutam din alte registre. Eu nu intelegeam ce vrea sa spuna, el parea ca nu ma aude pe mine. Au fost conflicte mari in primele luni, nu ma consideram apreciat, desi munceam pe branci. Mai mult, nici nu imi spusese ce trebuie sa fac. M-a aruncat direct in ocean.
Cu timpul insa, asumandu-si riscul cu mine, desi nu aveam experienta, mi-a dat provocari si mai mari. A trebuit cumva sa le fac fata, nici nu concepeam altfel. Acum, dupa atatia ani impreuna, am devenit chiar prieteni. Am invatat sa ii expun toate argumentele, atat pe cele pro cat si cele contra, sa ii arat cum am gandit cand am luat anumite decizii si care au fost rezultatele. Ii stiu si dilemele personale, intrebarile acelea mari pe care toti ni le punem, despre fericire si viata in general.
Ii sunt recunoscator pentru felul in care a primit decizia mea. Probabil ca daca se panica atunci, ma panica si pe mine. Dar el a fost la fel de matur ca intotdeauna si un om de la care voi avea mereu ceva de invatat.
Si de la Dan am invatat mult. Ne-am cunoscut cand eu de-abia intram in companie si am fost parte din acelasi proiect pentru cateva saptamani. M-a luat cu el sa asist la un call, chiar in primele mele zile, la insistentele Project Managerului. Si acum tin minte forta cuvintelor sale, felul in care punea problema si cat de repede a obtinut ceea ce si-a dorit. Ce om grozav, mi-am zis! Il ascultam cu urechile palnie, orice spunea el avea o greutate foarte mare. Continua sa obtina victorie dupa victorie. Parca si zambetul, postura, prin toti porii era fascinant si emana putere. Nu este de mirare ca l-au promovat in urmatoarea luna. Acum, cand ne intalneam pe holuri, aproape ca uita sa salute. Dupa ani, am ajuns pe posturi similare si trebuia sa facem echipa. A fost o experienta intensa. Cu mana pe inima, pot sa recunosc ca Dan este narcisist. Foarte centrat pe sine, vazand organizatia ca pe o oportunitate de a-si indeplini scopurile, interesat doar de modul in care grupul il putea recompensa. El nu accepta proiecte care nu il ajuta pe el, personal. Uneori se gandea si la echipa lui, pe care efectiv o manipula. As folosi cuvantul persuasiune, dar nu cred ca este mai potrivit decat cel pe care l-am scris deja. Era destul de distructiv, chiar si in proiecte. Nu isi asuma niciodata din oficiu un task, astepta sa vada cum reactionam noi si apoi efectiv ne minimiza puterea. Nu ne-am lasat, iar Andrei se distra sa ne vada negociind cu Dan. Aproape ca mi-a parut rau cand a plecat. Era o provocare sa lucrez cu el. Negocieri dure, schimburi de cuvinte cu subinteles, lovituri sub centura. Ne-am intepat atat de mult si atat de placute sunt invatamintele de dupa! A acceptat un post in alta companie, peste ce facuse, dar era bun, cauta si merita sa aiba mai multa responsabilitate. M-am bucurat ca in sfarsit am ajuns sa ii cunosc echipa si ca au avut si ei, in sfarsit, libertatea sa se apropie de noi.
Daca ar trebui sa fac o lista cu toti oamenii cu care am lucrat, in dreptul fiecaruia as avea cate ceva de scris in coloana de ”lectii invatate”.
Sunt insa unii care mi-au atins pur si simplu viata si inca ma mai gandesc la unele detalii mici, obisnuinte de-ale lor dar la lucrurile marete pe care le-au realizat.
Cum este primul manager pe care l-am avut. O femeie extraordinara, apriga si foarte muncitoare. Ioana m-a invatat ca la 20 de ani nu stii nimic despre lume si viata si ca trebuie sa fii deschis sa inveti. S-a uitat de sus pana jos la mine cand am ajuns tremurand cu CV-ul in mana si m-a intrebat ce vreau sa invat si de ce. Atat. Nu mai stiu ce i-am raspuns, dar m-a tinut in echipa mai bine de 2 ani, pana cand am hotarat eu ca am nevoie de o schimbare de domeniu. Mai tarziu, sotul ei imi va deveni contabil, pentru ca in toti acesti ani, noi am pastrat legatura.
Un alt manager, un antreprenor foarte cunoscut, Vladimir, m-a invatat ce inseamna sa coordonezi pe timp de criza si cat de importanta este resursa umana pentru companie. Era 2009, un an foarte greu pentru toti si mai ales pentru domeniul in care activam noi. Nu aveam suficiente proiecte si el nu voia nici in ruptul capului sa renunte la vreunul dintre sutele de angajati pe care ii avea. Nu taiase niciun beneficiu, aveam inca masa calda oferita de companie si transport gratuit. Isi dorea insa un singur lucru: daca sunt platiti, toti trebuie sa munceasca. Vladimir era foarte dur si tipa la cei care nu isi faceau treaba. Dar toti il indrageau cumva. Cred ca stiau ca el face eforturi pentru a-i pastra si il lasau sa se descarce. Incet, incet, au inceput sa vina proiecte si l-am vazut zambind. Aducea ciocolata la birou si aprindea betisoare pentru relaxare. Daca inchid ochii, imi revine mirosul de iasomie din ziua in care compania a castigat un proiect foarte important. Ce om mare si acest Vladimir!
Despre asumarea de riscuri si gasirea de solutii rapide si creative am invatat de la Walter. Isi incepuse compania la 19 ani. Pentru ca nu voia sa lucreze pentru altii. Parintii sai avusesera o fabrica de confectii in Irlanda si il pusesera la munca de foarte mic. Imediat dupa liceu, a plecat de acasa si a pus bazele unei afaceri de la zero, cu propria ideea. Trecusera 20 de ani de atunci si nu regreta nimic. Tin minte ca deseori isi aprindea tigarile in birou si dupa cateva minute, efectiv taiai fumul cu cutitul, incercand sa te concentrezi. Dar erau regulile sale si nu prea aveam argumente sa il contrazicem. Atunci am avut si eu o perioada activa de fumat. Cu cine te-aduni, ajungi sa te-asemeni. Sau era invers?
Evit de obicei sa folosesc citate goale, pe care oamenii le imprastie peste tot si care sunt de cele mai multe ori interpretabile, dar de ceva timp, am aceasta idee clasica a ceea ce oamenii spun ca este ”legea atractiei”. Mai exact, cred ca ceea ce caut, ajung in cele din urma sa atrag asupra mea.
Fiind tot mai curios in ultima perioada despre povesti antreprenoriale de succes, am ajuns sa cunosc intamplator o persoana care pur si simplu ma fascineaza. Este un antreprenor de succes si pot sa spun ca din punct de vedere profesional, m-am indragostit.
”Fluturii” pe care ii simt, zboara ca si in cazul unei indragostiri clasice: mi se pare ca suntem foarte asemanatori ca personalitate. Ma leg de fiecare detaliu mic ce ne-ar putea lega, inclusiv povestile din copilarie, educatia primita de la parinti si bunici, olimpiadele la care am fost in scoala, experientele din facultate, felul in care vedem lumea si viata. Bineinteles, minimizez tot ce ar putea fi diferit: faptul ca ea conduce de ani buni o companie de succes, ca a facut foarte multe sacrificii pentru a ajunge la acest succes, ca are responsabiltatea salariilor si implicit a vietii a sute de oameni, ca raspunde la emailuri si noaptea, clientilor de pe alte meridiane. In timp ce eu dorm linistit si ma duc la birou ”la program”, cu week-end-uri libere.
Imi spune ca a muncit mult, dar si norocul a fost un factor important - se considera norocoasa pentru ca nu a avut sprijin financiar de la parinti si a invatat de tanara ce inseamna greul si cum poti sa il atragi de partea ta.
” Cand am venit in Bucuresti, la Politehnica, mai aveam putin si mancam de pe jos. Ma suna mama sa ma intrebe daca am mancat azi, dar eu cheltuisem ultimii bani ca sa inchiriez birou aproape de camin si sa strag echipa la un loc, pentru ca nu ne puteam concentra cu galagia de pe holuri.” De cand am cunoscut-o, oscilez intre increderea de a porni si teama de necunoscut. Zi si noapte.
Am pus cateva zeci de idei pe foaie, dar sunt si multe intrebari. Chiar daca am pus degetul pe un subiect care ma intereseaza, intrebarile sunt: Daca nu vin banii? Daca nu reusesc sa gasesc clienti? Daca nu ma voi descurca fara echipa? Daca nu voi avea suficiente resurse de investit? Daca imi pierd toate economiile?
”Te angajezi din nou. Mare lucru.” Ea vede lucrurile destul de simplu si la o prima vedere, exista solutii pentru orice.
Poate are dreptate. Cred ca nu intamplator am atras-o in viata mea si oricare vor fi lectiile viitoare, ii voi fi mereu recunoscator.
Multumesc, Cristina!