top of page

Ziua 2. Părinți, Prieteni și Prostul de mine

Sunt singur in apartamentul meu si este foarte cald. Nu am observat inainte cat de cald este aici si nici nu m-a deranjat pana acum ca nu am aer conditionat.

Pe masa din bucatarie, pe care o folosesc drept birou, am insirate foi, pixuri, agende, carnetele cu notite.

Azi a picat curentul pentru cateva minute iar imediat dupa ce si-a revenit, am ramas si fara conexiune la internet. Se fac deja 3 ore si inca nu au rezolvat problema.

Ma uit efectiv in gol, pe tavan. Si la pereti. Identific unde as putea sa pun aparatul de aer conditionat. Macar am rezolvat-o pe-asta.



Este deja a doua saptamana de cand sunt ”liber de contract” si prima zi in care ma trezesc direct constient de noul statut. Pana acum, desi au fost multe de pus la punct, nu simteam stres, ci doar adrenalină. Astazi am intrat direct in anxietati.

Ma sperie ideea ca nu mai sunt asigurat la sistemul public de sanatate. Nu mai cotizez la cel de pensie si mi-am pierdut toate ”privilegiile”, inclusiv asigurarile private pentru care platea angajatorul.

Nu mai am telefonul de serviciu, emailul, nu mai primesc notificari si nimeni nu imi mai cere nimic.


Daca inchid ochii, inca aud claxonul tramvaiului din Pipera. Mi-a ramas efectiv in urechi. Nu era dimineata in care sa nu ramana blocat la trecerea de pietoni, pentru ca noi eram preocupati sa traversam strada. Grupuri-grupuri de 20-30 de persoane se inghesuiau sa iasa de la metrou si sa ajunga la birou. O parte din ei se urcau in microbuzele cu care mai apoi ajungeau in partea de ”si mai nord” a capitalei.

Unii se opreau la cafea, altii la farmacie, cumparau flori sau covrigi, pentru ei sau pentru toti colegii. Unii imbracati lejer, altii in costum. Majoritatea cu rucsace de la companii, cu castile pe urechi sau citind stirile pe telefon.

Sunt sigur ca astazi nimic nu s-a schimbat. Ei tot acolo sunt, activi, stiind foarte bine ce au de facut si incotro merg.

Au calendarul plin cu sedinte. Sau cu task-uri deja asignate.

In birouri, toata lumea munceste. Ei intra in sali de sedinte, iau decizii, deseneaza organigrame, au traininguri, semneaza contracte de munca, fiecare stie sau afla de are de facut. Dar ceva face fiecare. La ei se misca lucrurile in jur si ii prinde in vartej. Ei cresc, invata lucruri noi in fiecare zi.

Eu stau pe loc. In jurul meu e liniste deplina. Si asta ma nelinisteste. Am constant un nod in piept, nu pot sa mananc si imi vajaie capul.

Nu mai figurez nicaieri.

Nu mai exist.

Ma uit pe geam si parcarea e goala. Toti vecinii mei sunt plecati. Lucreaza.

Este zi lucratoare si eu stau acasa. Si la fel voi face si maine, si poimaine, si toata saptamana viitoare si in fiecare zi de acum inainte.


Singurii care ma suna sunt prietenii si familia. Sunt extrem de grijulii si vor sa ne vedem.

”-Dau eu o ciorba cand ne intalnim, nu-ti face probleme.”

- imi spune Sorin, mai in gluma, mai in serios.

Pe de o parte ma incurajeaza verbal, spunand ca am luat o decizie buna si ca au incredere in mine. Pe de alta parte ma sperie gandul ca in proiectiile lor, nu imi permit sa platesc o ciorba.

Sora mea s-a oferit sa ma ajute financiar daca voi avea nevoie.

La fel si colegii de munca. Floriana a spus ca vrea deja sa investeasca. Asta m-a amuzat copios. Cine se gandeste acum la investitii? Si nu pentru ca mi-ar strica niste bani in plus, dar efectiv nu vreau sa pierd si banii altora.


Am strans cateva economii in ultimii ani si estimez ca opt luni - un an cel putin, as putea sa ma intretin daca nu voi avea niciun venit. Am calculat estimativ sase luni - un an si pentru cheltuielile cu materia prima necesare business-ului: tool-uri, licente, domeniul, diverse aplicatii cunoscute si unele probabil, neprevazute.

Floriana m-a sfatuit sa le pun pe toate pe foaie si sa fac un plan de business. Ar trebui sa trec aici si estimari de venituri, pe termen scurt, mediu, lung. Am gasit tot felul de modele de planuri, interesante si bine structurate in teorie. Ceva ma opreste sa le imbratisez. Desi sunt un om al planurilor in general, atunci cand le pun pe foaie sau le spun altora, parca pierd cu ele si energia motivatoare. Mai ales ca acum am foarte mult neprevazut. Este ca si cum as avea in fata un ocean. Ma uit la linia orizontului si trebuie ca pana acolo sa imi imaginez barci la care trebuie sa ajung. Si cat sa inot. Cat sa inot? La cate barci trebuie sa ajung? Sau poate barcile sunt vapoare, dar eu le vad mici de la tarm. Aici apa este mica si sigura. Deocamdata nu stiu. Deci nu stiu nici ce forta fizica trebuie sa am, cat de rapid sa ma misc, cat am de inotat si cat de mari sunt valurile. Ce rost are un plan?

Ma voi juca cu mai multe idei in cap o vreme, tot la mine vor sta.


Cartile spun ca orice antreprenor la inceput de drum ar trebui sa ii aiba aproape, pe cei 3 P: Parinti, Prieteni si alti ”Prosti”, care cred in el si il sustin financiar, desi sansele sa aiba succes sunt foarte mici. Statistic vorbind, bineinteles.

Probabil ca in State parintii iti ofera garajul pe post de birou. In Romania, prietenii iti dau ciorba. Iar alti ”prosti” pe care ii gasesti pe drum, cred in tine si te ”seed-finanteaza”.


In primele saptamani au fost multe de facut, dar cu un curs firesc.

Nu mi-a spus nimeni, oficial, de la inceput ce trebuie sa pregatesc pentru dosarul de la banca, pentru contabilitate, pentru website. Nu gasesti pe nicaieri informatiile organizate exact pentru ce ai tu nevoie.

Unele veneau ca sfaturi din partea contabilului, prietenilor sau persoanelor cu care discutam si care aveau experienta in diverse domenii.

Alteori aplicam logica. Ma voi intalni la evenimentul X cu Y. In acest caz, nu ar fi mai bine sa am o carte de vizita? Daca am o carte de vizita, nu ar fi bine sa trec in ea si un website de prezentare? Daca am un website, nu cumva am mai multe sanse daca ma prezint ca o companie, implicit avand echipa si nu lucrand singur? Daca lucrez singur, pot sa fac fata cerintelor clientilor astfel incat sa nu le compromit si lor proiectele si mie imaginea? In acest caz, nu ar fi mai bine sa incep atunci cand am suficient timp? Pentru a avea suficient timp, nu ar fi mai bine sa renunt la jobul actual?


Teoria spune ca daca nu ai mai interactionat cu ea, orice situatie poate fi incomoda la inceput. Dar ce faci ca in practica, sa reusesti din prima sa reduci partea stresanta dar si sa rezolvi problema? A doua oara nu va fi la fel de incomoda? Nu va avea aceleasi frustrati si neputinte? Cand imi va intra in reflex?

Cel putin, sunt expert in teorie. In ultimul an am citit toate cartile posibile despre antreprenoriat, mi-am facut mii de notite peste tot. Ce sa mai, un mare cunoscator. Dar in practica? Ce am facut pana acum?

Inainte, aflam exact cine din echipa sau companie are anumite aptitudini sau experienta intr-o anumita problema. Daca nu stiam, intrebam, pana gaseam persoana cea mai potrivita. Si acea persoana avea sa se ocupe. Pe cine mai intreb acum?


O parte din energia de a merge mai departe o iau din increderea in mine si din mecanismele pe care mi le-am creat, cred, de-a lungul anilor.

Nimic din ceea ce am reusit, nu a fost usor la inceput. Am plecat de acasa cand eram inca un copil. Am muncit enorm, uneori si 7 zile pe saptamana, cate 10-12 ore pe zi. Am fost implicat trup si suflet in tot ceea ce faceam. Ce nu stiam, am invatat. Si cel mai mult, pe cont propriu. Din simpla dorinta sau stiind cumva ca nu exista alta varianta, ca nu am plase de salvare.

Mai am inca foarte mult de invatat si nu cred ca ma voi opri vreodata. De undeva trebuie sa imi iau o parte din putere. Si o iau din toate obstacolele pe care le-am trecut in acesti 30 de ani. Hai ca poate nu sunt atat de Prost!


A doua parte din energie o iau de la alti P, care sunt alaturi de mine prin caldura, sustinerea si prezenta lor. Nu as putea sa continui fara sa ii stiu la mal, incurajandu-ma. Nu vor putea inota cu mine, nu este cursa lor. Pe masura ce voi inainta, nu ii voi mai auzi. Din cauza distantei sau a valurilor foarte mari. Si nu imi voi intoarce privirea. Nu vreau sa ma defocusez. In fata, ma asteapta barcile. Sau vapoarele. Sau linia infinita a orizontului.


Dar voi sti ca ei sunt acolo, ca sar oricand dupa mine in apa si imi pot arunca un colac de salvare.

bottom of page